Am ajuns în Italia și deși planul inițial era să mergem spre mare, am ajuns până la urmă să ne plănuim traseul prin munții Alpi. Aerul curat, mirosul de iarbă verde, cântecul păsărilor, mâncarea bună, cabanele din lemn, focul de seară, toate sunau foarte bine.

Alpii ne-au botezat de cum am intrat. Era cald, soare, eu filmam din spate, Cristi era atent la drum (cred) :). Am intrat într-un tunel de 2-3 km și cum am ieșit din el, ploaie torențială. Am văzut o benzinărie (marile noastre salvări în multe cazuri) și am intrat acolo. Aveam nevoie să completăm uleiul la motocicletă, am întrebat dacă au, nu aveau, dar au dat un telefon și în câteva minute s-a rezolvat, a venit uleiul. Oameni frumoși la munte.

Am făcut câteva poze aburilor care ieșeau dintre brazi, am băut o cafea și am plecat mai departe.

Ziua de ieri a fost pentru mine cea mai frumoasă și cea mai provocatoare de până acum. Drumul în Alpi este chiar o experiență, din multe puncte de vedere. Mi-a testat teama de curbe, rezistența la frig, la ploaie, la foame și multe altele. Peisajele sunt atât de frumoase, de verzi, de colorate, încât la fiecare kilometru am fi vrut să oprim pentru câteva poze. Casele sau mai bine spus, cabanele sunt colorate, din lemn, au flori agățate de garduri, de ferestre, de uși, unele sunt pictate, picturile par vechi, cu diferite motive tradiționale. Drumul arată ca și cum un copil a luat un creion și a desenat curbe, când la stânga, când la dreapta, când în sus, când în jos.

Revenind la peisaj, pare sălbatic, cu brazi înalți, verzi, cu vârfuri acoperite de zăpadă, cu stânci, cer albastru pe zi și cer roșu pe seară, câmpuri cu flori galbene, miros de pin, aer rece, văi săpate de ape, din când în când câte o cascadă.



Am urcat până la cota 1600 (în următoarea zi aveam să urcăm până la 2100). Am ajuns la Passo Duran. Acolo am intrat într-o cabană, unde se putea mânca. O singură persoană, în locul acela unde mai era doar o cabană lângă și cam atât. O întreb ceva în engleză, se fâstâcește, îi spun că poate vorbi și în italiană că înțeleg. Ea îmi răspunde în română, “Putem vorbi în ce limbă preferați”. E româncă, M., e din Botoșani, lucrează de 14 ani în Italia, ultimii 3 la cabană. E în tricou, o întreb dacă nu îi e frig. Nu îi e, de-asta a ales să lucreze la munte, pentru că nu îi place căldura. Ea administrează cabana, vorbește cu modestie, răspunde scurt la început, apoi ne vede relaxați, se destinde și ea. A făcut mai multe cursuri de gătit, îi place bucătăria. În sezon, care începe într-o săptămână, lucrează de la 5 dimineața până noaptea la 1. Face bine la corp, zice ea, dă jos 10-15 kilograme în 3 luni.

Eram doar noi acolo. Comandăm mămăliguță cu brânză la grătar. Ea ne aduce apă de izvor și un platou mare cu brânzeturi și carne de-a locului. Suntem primii români care vin acolo, platoul e din partea ei pentru noi, doar suntem români toți.

M-a impresionat gestul ei. Am mâncat și am lăsat-o cu un alt cuplu, motocicliști amândoi, le-am urat poftă bună, am făcut o poză cu M. ca amintire și am plecat mai departe.

Ne-am oprit la un moment dat, motocicleta s-a dus puțin de pe cric și era gata să o ia la vale. L-am prins repede, eu de o parte, Cristi de alta. Cuplul pe care îl lăsasem la cabană trage pe dreapta și ne întreabă dacă totul e ok. Da, e ok, am reușit să-l stabilizăm. Sunt din Cehia, au mers de mai multe ori în Timișoara și au făcut Marocul de 2 ori, cu motoarele prin deșert. Facem schimb de numere de telefon, pentru când noi ajungem la ei și ei la noi. Urcăm pe motoare, mergem împreună 2-3 kilometri, ei o iau la dreapta, noi la stânga, ne zâmbim, ne urăm drum bun unii altora, ne facem cu mâna și plecăm.

Noi am ales Cortina D’Ampezzo ca și destinație, e clar că o să ne apuce seara pe drum. Nu mai e nimeni, de o oră nicio mașină, doar noi și câte o cabană închisă. Peisajul devine de poveste, apusul e spectaculos, fac poze cu telefonul de pe motocicletă, nu mai vrem să ne oprim, oricum e târziu. Aerul devine rece și umed, în sfârșit vedem o cabană cu luminile aprinse, comunicatorul lui Cristi nu mai avea baterie, eu nu fac niciun semn să oprim, el nu oprește, nu zicem nimic, mergem mai departe. Mai aveam jumătate de oră. Mă uit la fumul care iese din cabană și mă rog să nu regret mai târziu că nu am oprit acolo. Nu am regretat, am ajuns în Cortina D’Ampezzo. La intrare am fost întâmpinați de o căprioară care era pe marginea drumului și care a țâșnit în pădure. Am căutat un camping, am așezat cortul pe la 22.00, ne-am învelit bine în sacii de dormit și după 10 ore de somn ne-am trezit la soare, un râu care curge lângă camping și cu două cappuccino pe care le-am luat cu fix ultimii bani cash pe care îi aveam. Mai stăm puțin, mergem la un bancomat și continuăm cu Alpii.

Până atunci, drumuri bune. 🙂
Pentru a primi articole despre călătoria noastră te poți înscrie aici.

Dacă nu ai descărcat încă e-book-ul nostru gratuit, Călătorește în siguranță, te invităm să accesezi butonul de mai jos și să urmezi pașii.

Descarcă e-book

Ne poți urmări și pe Facebook și Instagram.

Vrei să beneficiezi de reduceri la servicii pentru călătorie? Accesează aici pagina noastră de resurse și bucură-te de oferte la cazare, transport aerian și terestru.

Ancuța