Călugării budiști beau Fanta și se dau pe telefoane

Astăzi ne plimbam prin Luang Prabang și cum am mai spus și în alte articole, în unele țări din Asia de sud-est este ceva obișnuit să vezi călugări budiști mergând pe stradă, interacționând cu vânzătorii, cu taximetriștii sau pur și simplu plimbându-se într-un parc.

Cum ne plimbam noi tot vedeam călugări cu telefoanele în mână și mi-am dat seama că am văzut asta și în Thailanda, că am văzut cu o seară înainte un călugăr cu o tabletă în mână într-un Jeep, că la templu beau Fanta, că erau adunați mai mulți într-un loc și părea că își spun glume, că unii dintre ei aveau tatuaje… deci făceau lucruri pe care și noi le facem? Adică nu sunt ei cei greu de atins, de văzut, cei cu multă înțelepciune, cei care sunt mai aproape de iluminare? N-ar trebui ei să se conecteze la Univers, să mediteze și să se deconecteze de la Internet?

Pe de altă parte, tot azi am l-am văzut pe unul dintre ei, de 7-8 ani care mătura templul, am văzut un alt călugăr în vârstă care medita și de dimineață alți doi pregăteau masa la un foc făcut lângă un alt templu. Cum se potrivesc aceste două percepții cu ideile mele sau poate ale noastre despre ei, cu stereotipurile formate, cu așteptările din jurul lor?


Discutând aceste idei cu o prietenă întâlnită aici ne-am dat seama că da, ei sunt tot oameni, ca și noi, ca noi toți. Doar că noi ne formăm unele stereotipuri și unele așteptări, apoi îi etichetăm pe baza unor uniforme, a unor coduri de culori care ne ajută să îi punem într-o categorie sau alta.

Până la urmă, mulți dintre acești călugări sunt copii, sunt adolescenți care au ales să primească un alt tip de educație decât cel clasic, care au ales o altă formă de a se dezvolta și de a căuta fericirea sau calea de mijloc. Că printre ei sunt și oameni care au ajuns la un anumit nivel de înțelepciune, asta e cu totul altceva. Și printre laici sunt astfel de persoane.

Călugării budiști beau Fanta și se dau pe telefoane
Călugări pe străzile din Luang Prabang.

Sunt sigură că sunt dimineți când și lor le e greu să se treazească și să plece la cules de mâncare de la localnicii așezați pe marginea drumului (o să scriem în curând un articol pe blogul de călătorie despre această tradiție care încă se mai păstrează, deși cu greu), că sunt seri în care le e foame și poate ar mânca ceva deși nu le mai este permis, că și ei au aceleași nevoi de bază ca și noi.


Întrebarea este îi respectăm și îi admirăm pentru asocierea pe care o facem în mintea noastră despre ei sau pentru cine sunt ei și pentru că au ales să își exerseze voința, perseverența și să trăiască altfel pentru a ajunge la un echilibru și la o cunoaștere de sine?

Cred că de-a lungul timpului am așezat persoane și divinități pe un piedestal pentru că asta ne-a oferit și ne oferă nouă speranță că se poate, că există mai bine, că ne putem agăța de ceva care e mai presus decât noi, că există cineva care cunoaște tainele ascunse ale lumii, că noi cei slabi și în turmă avem pe cineva de la care putem cere ajutor. Din cauza acestor motive enumerate mai sus am simțit azi un soi de dezamăgire pentru că am văzut oamenii din spatele robelor portocalii și nu iluminații. Apoi mi-am dat seama că e mai frumos să văd oameni reali cu nevoi pământești decât niște sfinți care sunt, poate, doar în mintea mea.

Acesta a fost dușul de realitate de azi.

Uneori, călătoria te transformă dintr-un visător într-un realist sau altfel spus, harta de multe ori nu se potrivește cu terenul.

Călătorii frumoase,

Ancuța



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.