De când ne-am întors în România…

De când ne-am întors în România, zilele sunt mai scurte, mai triste. Oamenii sunt grăbiți, nervoși, nu respectă pe nimeni. De câteva ori era să fac accident, pentru că mi se taie calea, pentru că oamenii opresc brusc în mijlocul intersecției pentru a lăsa un pasager să coboare.

De când am ajuns în România mi-am dat seama că la noi nu există conceptul de freelancing. Nimeni nu vrea să discute cu tine ca freelancer dacă nu ești deschis să rămâi aici, să fii prezent a doua zi în biroul clientului dacă el îți cere. Nevoia de control e mult prea mare. Noroc cu clienții din străinătate care în 40 de minute de discuție telefonică încheie verbal un contract cu tine, iar a doua zi îl ai deja pe email. La noi se cer garanții, până și pentru o rezervare la restaurant ți se cere o garanție în bani. Nu avem încredere în noi deloc.


De când am ajuns în România m-am întristat, parcă nu mai zâmbesc cu ochii. Când mă întreabă oamenii cum a fost în călătorie, nu știu ce să explic pe fugă. Ei o numesc vacanță sau concediu prelungit, pentru noi a ajuns un stil de viață. Le explic, dar nu înțeleg, mulți pun întrebarea de complezență și se așteaptă la un răspuns scurt, care să le permită să fugă mai departe.

De când am ajuns în România revăd mulți oameni care aleargă încolo și încoace. Nu înțeleg de ce, aș spune, dar de fapt înțeleg. Am fost și eu acolo. Aleargă pentru a-și satisface niște nevoi create, pentru a avea mai mult decât au nevoie, dar declarativ aleargă pentru o rată și pentru un trai mai bun, care se pare că întârzie să apară. Aceleași lucruri se pot face și altfel, mai lin, cu limite adevărate pentru timp și viață personală. Dar asta ar însemna să nu mai demonstrăm ceva.

Totul e o fortună și te prinde în ea, mai ales dacă vii cu garda jos cum am venit noi.

În România ești determinat să pleci, ți se pune pumnul în gură, iar dacă alegi să faci asta ești numit trădător de țară. La fel ca și în alte situații, de altfel.

Aici nu se acceptă să scoți capul deasupra mulțimii, să gândești altfel, să nu fii ca restul. Asta sperie, este imprevizibil. Sexul, homosexualitatea, alegerea liberă a unei forme de spiritualitate, nebotezarea copilului și multe altele sunt tabu. Aaa, am uitat, la fel și avortul. Nu văd o cultură care să îmi placă, nu văd o educație care să îmi dea speranță. Cei care își doresc să facă ceva altfel sunt pe cont propriu, nu au susținerea celor din jur, sunt înăbușiți și reduși la tăcere.

Trecem de la o generație la alta preconcepții, credințe greșite și nevalidate, lăsăm moștenire frustrări și dăm leapșa la goana după mai mult. Ești un ratat și un leneș dacă nu vrei să te autodepășești, să tragi tare, să ieși în față, să fii cel mai bun.

Simt nevoia de discuții profunde despre adevăratul sens al vieții, dar dar oamenii sunt prea grăbiți spre moarte. Discuția despre viața trecătoare, despre moarte atrage ghinion și nu e abordată. Ne este promisă, aproape garantată, una mai bună după aceasta.

Drumurile sunt mai mult decât proaste, groaznice, totul e făcut doar ca să fie făcut, nu se simte implicarea și calitatea. Nu avem o cultură culinară, dar avem una a burgerilor verzi.



Sunt tristă pentru că îmi dau seama că multe dintre convingerile noastre despre ce înseamnă viața și fericirea sunt false și nefondate. Sunt în doliu după convingerile, iluziile, nostalgiile și gândurile mele despre cum îmi imaginam că o să fie aici.

Să fie o problemă de adaptare? Cu siguranță. Pot să mă adaptez, pot să mai aștept să treacă timpul și să intru și eu în această cursă, dar aleg să nu o fac. Aleg să fac un pas în spate și să nu îmi recreez limitări, să îmi setez bariere. Am cunoscut un alt stil de viață, mult mai frumos și mai convenabil din toate punctele de vedere și doar pentru că ceilalți nu îl înțeleg sau preferă să îl păstreze în visare, nu înseamnă că el nu există.

Prea negativist? Din păcate, nu e tot, ar mai fi multe de spus și tot din păcate, nu e doar părerea noastră. Orice om realist și sincer cu el le vede. E important să alegem conștient, adică întâi să vedem realitatea și apoi să decidem.

Ce să facem, să plecăm toți din țară?, e o întrebare pe care o tot aud. Nu, nu vom pleca toți, sunt oameni care beneficiază de plecarea altora și nicio soluție nu e general valabilă. Fiecare alege ce îi convine și ce e bine pentru el.

Știu și ce e bine aici, știu că mă pot ancora în lucrurile care merg bine, în oamenii care luptă pentru o zi mai bună, care caută să se cunoască pe ei, care fac lucruri faine, care sunt faini. Îi apreciez, îi respect și sunt ferm convinsă că acele relații care vor rămâne, vor rămâne indiferent de locul sau locurile unde vom alege noi să ne petrecem viața.

Nu știm direcția spre care tindem, dar și atunci când simți că nu mergi pe calea ta, înseamnă ceva.

Foto copertă articol: David Marcu, Unsplash

Ancuța

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.