În Bali am impresia de multe ori că sunt într-un vis. Nu spun asta pentru că sună poetic sau pentru că dă bine să fie scris într-un articol despre călătorie, ci chiar asta simt. Pur și simplu mă uit pe unde pășesc, mă uit în jurul meu și nu-mi vine să cred că eu sunt aici, că eu trăiesc asta aici și acum. Îmi vine să mă agăț cu ceva de sentimentul asta, să mi-l impregnez cumva în așa fel încât să nu îl uit vreodată. E o stare pe care pe care mi-e ușor să o trăiesc, dar pe care îmi e greu să o exprim.
Nu vreau să transmit mesajul că așa e peste tot în Bali sau în Ubud, unde suntem acum. Pe străzile lui aglomerate cu magazine, turiști și trafic nu experimentez atât de intens acest sentiment, dar când sunt în locuri cum a fost templul străvechi din junglă, atunci când sunt în mijlocul câmpurilor de orez, pur și simplu mă cuprinde o stare din altă lume, ceva ce nu cred că am mai experimentat.
Acum 1 an și jumătate când am venit aici, într-o zi am mers pe o cărare în mijlocul unor câmpuri de orez și am ajuns la un restaurant, care atunci era doar așa, o platformă cu un acoperiș din prelată și cu o bucătărie care nu ar fi trecut niciun standard legat de condițiile de funcționare. Am mâncat acolo cele mai delicioase preparate și am băut o cafea pe care nu am mai găsit-o niciodată la fel în alte locuri. Știți de ce? Pentru sentimenul pe care l-am avut acolo, pentru acel verde și acea liniște din fața noastră.
De fiecare dată când mă gândeam la Bali, mă gândeam la această orezărie și la acel loc unde am mâncat. Mi-am dorit să îl regăsesc la fel și să nu îl fi suflat vreun vânt sau să nu îl fi închis autoritățile pentru condițiile din bucătărie. Ne-am cazat în centrul Ubudului și am început să căutăm orezăria magică, nici nu știam dacă are un nume. Am găsit restaurantul pe TripAdvisor, pe numele lui, Pomegranate. Nu ne-a venit să credem, era chiar recomandat pentru unul din locurile unde expații vin să lucreze. Am mers acolo și încă mai este, dar nu numai că mai este, l-au și renovat acum câteva luni. Au păstrat structura, dar au pus un acoperiș mai zdravăn și o podea faină, au schimbat mesele și bucătăria arată a bucătărie.
Evident, am vrut să venim și să stăm aici, în orezărie. Am căutat o cazare și azi ne-am luat rămas-bun de la o femeie extraordinară. Am stat la ea trei zile și dacă ajungeți în Ubud și vreți o cazare la un super preț în centru, mergeți la ea.
Așadar, am ajuns la cazarea din orezărie. Camera arată de vis, iar peretele din fața patului e din sticlă, în față e câmpul de orez, copacii înalți de nucă de cocos și atât.
Seara am fost la Yoga House , la o clasă de meditație. E a unei femei trecută probabil de 70 de ani. E din SUA, locuiește aici de 4 ani și face yoga și meditație. La fel ca și vila unde stăm noi, casa ei de la care nu-mi pot lua gândul este în mijlocul orezăriei, singură, fără vecini, înconjurată de junglă, câmpuri de orez și un râu. Doar ea și pisica ei.
Când am plecat era întuneric, nu se vedea nimic, în afară de un câmp cu foarte mulți licurici. Părea ireal, nu am văzut în viața mea atâția. Nu e luminat pe aici, oamenii se descurcă cu lanterne. Am primit și noi una când ne-am cazat. Cărarea e îngustă și cum mergi pe ea printre licurici, în întunericul dens, parcă totul e ireal sau prea frumos pentru a nu fi împărtășit, pentru a nu afla cât mai mulți oameni că acest loc chiar există pe această planetă.
Mi-e greu să mă văd în altă parte decât aici, mai ales în astfel de zile.
Mă simt acasă, dar un altfel de acasă, unul pe care nu l-am simțit în altă parte.
Pentru a primi articole despre călătoria noastră te poți înscrie aici.
Dacă nu ai descărcat încă ebook-ul nostru gratuit, Călătorește în siguranță, te invităm să accesezi butonul de mai jos și să urmezi pașii.
Descarcă e-book
Ne poți urmări și pe Facebook și Instagram.
Vrei să beneficiezi de reduceri la servicii pentru călătorie? Accesează aici pagina noastră de resurse și bucură-te de oferte la cazare, transport aerian și terestru.
Călătorii frumoase,
Ancuța